Prin tunelul singurătății

În ultimele luni, am venit tot mai des în contact cu sentimentul de a fi singur, pe care l-am experimentat eu însămi și cu care am rezonat, adeseori, atunci când îmi erau expuse trăirile similare ale celorlați, intensificate de schimbările din timpul carantinei și ulterior de recomandările, încă în vigoare, privind distanțarea socială. Ne întâlnim tot mai des pe Zoom, alegem alteori să nu vizităm persoanele dragi, mai vulnerabile, din teama că prezența noastră ar putea reprezenta un pericol pentru ceilalți. Deși ușor, ușor ridicarea restricțiilor ne permite să interacționăm mai mult cu alte persoane, viața și modul nostru de relaționare nu vor mai avea, pentru o lungă perioadă, forma cu care am fost obișnuiți.

Suntem ființe sociale, iar colectivitatea a fost cea care, pentru o lungă perioadă de timp, a reprezentat pavăza la care ne-am dezvoltat și evoluat permanent ca indivizi și societăți. Nevoia de a  căuta compania și siguranța pe care ne-o oferă grupul este adânc înscrisă în genele noastre.

Dincolo de pandemia recentă, există o tendință puternică de a considera singurătatea ca fenomen modern, sau chiar doar ca pe o maladie contemporană. De multe ori, de exemplu, este descrisă ca un fel de „înstrăinare” provocată de tehnologiile noastre sau de fenomenul globalizării, deoarece în marile metropole, în mod paradoxal, oamenii se simt din ce în ce mai izolați și mai singuri. Experimentăm singurătatea atunci când ne simțim deconectați de persoanele importante din viața noastră, respinși de un grup sau chiar de către societate.

Dacă privim retrospectiv, vom constata că de-a lungul istoriei, oamenii au suferit întotdeauna și pretutindeni de sentimente de singurătate acută și că întreaga lor existență a fost consumată de lupta de a scăpa de soarta însingurării.

Singurătatea a fost o experiență și un distres pe care l-am experimentat extrem de timpuriu și care a existat cu noi, pe parcursul vieții, uneori mai atenuat, alteori și-a arătat colții din negura nopții și ne-a forțat să conștientizăm cât de acut simțim lipsa unei alte persoane semnificative cu care să ne împărtășim cele mai profunde sentimente, emoții și dorințe. Opusul singurătății nu este orice companie, ci intimitatea autentică pe care puține relații ne-o pot oferi.

James Lynch, în The Broken Heart, relatează povestea legendară a lui Edward II din Sicilia, care a conceput un experiment pentru a descoperi limbajul original al omenirii, privând copiii nou-născuți de îngrijirea mamei lor naturale și instruindu-i pe îngrijitori să nu vorbească cu sugarii. Din păcate, experimentul s-a dovedit a fi un eșec, deoarece toți copiii au murit.

Atât de intolerabilă este singurătatea că, în timpul experimentelor de privare senzorială, oamenii creează personaje umane sau animale imaginare pe post de însoțitori.

Singurătatea cronică își are rădăcinile atât în factori interni, cât și externi și ne impactează viața în moduri adeseori greu de tolerat și gestionat, provocând tulburări psihice și somatice depresie, anxietate și fiind un factor de vulnerabilitate pentru diverse afecțiuni corporale – boli de inimă, diabet s.a.m.d.

Adeseori individul singuratic, fără o formă de spiritualite și izolat complet de societate va ceda, în mod inevitabil, dezintegrării. Mai precis, este convingerea exprimată de numeroși cercetători că personalitatea oricărei persoane care încearcă să supraviețuiască singură se va deteriora spre o formă de boală fizică sau nebunie.

Însuși psihiatrul Carl Jung se bazează pe antichitate atunci când sugerează o legătură simbolică între mitul Prometeu și singurătate.  Potrivit lui Jung, furarea focului de către Prometeu reprezintă un pas către o conștiință mai largă. Astfel, Titanul răzvrătit jefuiește zeii și câștigă cunoștințe tot mai mari (focul ca și lumină, lumina ca și cunoașterea) și, deși aduce beneficii omenirii, totuși, prin aceasta, se ridică deasupra oamenilor și se înstrăinează de ei, de umanitatea pe care a încercat, de fapt, să și-o apropie. „Durerea acestei singurătăți este răzbunarea zeilor, căci el nu se mai poate întoarce niciodată în lumea oamenilor. El este, după cum spune mitul, înlănțuit pe stâncile solitare din Caucaz, părăsit de Dumnezeu și de om ” (Jung, Works, Vol.7, 156-157). Prometeu, un titan, nu este nici zeu, nici om; este exilat, singur. El este o figură marginală. Furând focul, el a furat lumina, simbolul cunoașterii și al conștiinței. Și pedeapsa lui este cunoașterea rezultată că este complet singur.

Singurătatea constituie astfel o structură inevitabilă a conștiinței de sine, care fundamentează încercarea disperată a fiecăruia dintre noi, separat, de a transcende închisoarea noastră mentală în căutarea refugiului accesat prin comunicarea cu o altă persoană.

Fiind expuse cele de mai sus, este legitim să ne întrebăm dacă există totuși un remediu pentru singurătate. În acest sens, aș dori să aduc în discuție o trăire care este adesea confundată cu singurătatea, și anume, solitudinea. Solitudinea este despre a fi, în mod confortabil, singuri cu noi înșine, de a ne bucura de propria noastră prezență, de a interacționa în mod constructiv cu părțile noastre cele mai profunde, de a ne cunoaște și comunica cu sufletul nostru. Provocarea solitudinii este de a ne găsi echilibrul, de a accesa puterea și cunoașterea propriei ființe. De a nu mai căuta surse externe care să ne umple golul interior. Atunci când vom putea stabili o relație pozitivă cu noi înșine, vom fi, cu siguranță, o companie și un interlocutor mai empatic, deschis și îmbogățitor și pentru celălalt.

Deși nu există remedii universal valabile, a practica cu succes solitudinea, poate fi un pas către a experimenta, într-un mod mai puțin tulburător, singurătatea.

Potrivit lui Rollo May, „principala problemă a oamenilor din deceniul mijlociu al secolului al XX-lea este goliciunea”; „Oamenii simt un vid, un gol”; ei intră în contact cu „o oarecare lipsă din ei înșiși.” Mai mult, acesta este înclinat să susțină că „sentimentele de goliciune și singurătate merg împreună”.

Printr-un demers de introspecție, ne vom putea conecta la acest gol, vom putea simți și înțelege ce se află în spatele temerilor noastre cele mai tulburătoare și ne vom putea rearanja peisajul interior, vom putea evolua de la dizarmonie la armonie și la o oarecare pace interioară, care ne va permite să construim relații mai autentice și mai îmbogățitoare, dar și acceptarea faptului că, dincolo de relațiile noastre, vom fi, într-o anumită măsură, singuri, fără a ne mai teme de realitatea noastră interioară.

Cunoașterea autentică de sine ne poate conduce către experimentarea unor conexiuni sociale mai pline de sens și adecvate pentru noi înșine, către o deschidere și disponibilitate față de ceilalți. A ne deschide față de ceilalți în ciuda propriilor suferințe e un obiectiv care necesită răbdare, exercițiu și pași mici, fără a cădea, pe cât posibil, în capcana nevoii de gratificare imediată și de a accepta, că este posibil să și eșuăm, fără a ne priva de posibilitatea de a încerca din nou și a îmbrățișa o atitudine activă atunci când ne dorim compania cuiva.