Autosabotajul și rezistența la schimbare

Autosabotajul este un comportament problematic care ne creează dificultăți în a ne atinge obiectivele, a avea relații constructive și sănătoase cu ceilalți, conducându-ne pe drumul eșecului personal și privându-ne de o viață echilibrată și satisfăcătoare. Cele mai întâlnite astfel de comportamente sunt: procrastinarea, relațiile cu parteneri toxici, tulburările alimentare, abuzul de substanțe sau autoagresivitatea. De cele mai multe ori, persoanele care se angajează în astfel de comportamente, nu sunt conștiente de faptul că își “pun bețe în roate” în mod progresiv și susținut, simțindu-se epuizate, copleșite de viață și neputincioase în fața sorții potrivnice.

Pentru a ne atinge obiectivele este necesară o anumită doză de disciplina, efort susținut și toleranță la frustrare, pe care adeseori nu suntem dispuși să ni le asumăm, alegând în schimb „dulcea cale” a pasivității și confortului aparent. Rezistența la schimbare este o forță extrem de puternică și adânc înrădăcinată în natura umană, ne abate de la calea noastră și stopeză în evoluție mugurii devenirii de sine.

 

autosabotaj
Ilustratie, Aykut Aydodgu

De ce recurgem însă uneori la astfel de comportamente profund distructive? Adeseori, motivațiile sunt unele de natură inconștientă, cum ar fi sentimentele de vinovăție, o stima de sina scăzută și sentimentul că nu merităm lucruri pozitive, reconfirmându-ne astfel primele credințe și scenarii timpurii care ne pun propria persoană într-o lumină negativă, pentru a ne convinge că nu merităm să fim apreciați, valorizați sau iubiți.

Autosabotajul este cu siguranță nociv, dar este adeseori ales în detrimentul pierderii controlului. Este ca atunci când îți îneci propria corabie de teama furtunii, pierzând din vedere posibilitatea de a birui apele involburate și culege laurii victoriei. Putem caracteriza acest comportament ca având o formă imatură și ilustrând lupta interioară crâncenă, care este purtată de către adultul din prezent, mai matur și rațional cu copilul rănit, ale cărui acțiuni sunt caracterizate de iraționalitate, impulsivitate și profund influențate de stările afective.

Un alt element care poate fi asociat cu autosabotajului este sindromul impostorului. Psihologii au observat că unii dintre oamenii cu succese socio-profesionale superioare apelau la servicii lor din cauza dificultăților de a internaliza propriile reușite; în pofida rezultatelor excelente, ei se temeau că nu sunt atât de inteligenți și capabili pe cât îi credeau ceilalți. La baza acestui sindrom găsim un profund sentiment al lipsei de încredere în sine, în valoarea personală şi o stimă de sine scăzută.

În cazul în care nu am trăit o copilărie fericită, suferința, eșecul și lipsa speranței ne sunt familiare. Iar familiaritatea este experimentată într-un mod reconfortant. Dacă la începutul vieții nu am fost văzuți suficient, deci neglijati, am experimentat presiuni covârșitoare din partea mediului familial, am fost iubiți în mod condiționat, atunci este foarte posibil ca și la maturitate să ne plasăm constant în situații nefavorabile, dar familiare, care ne oferă un sentiment al continuității și ne feresc de primejdiile neștiute ale vieții. Cu alte cuvinte, o situație negativă, dar familiară, va fi aleasă în locul uneia asupra căreia planează incertitudinea, al cărei rezultat nu îl putem anticipa.

Mecanismul de apărare al întoarcerii împotriva Sinele sau, la nivel global, organizarea psihologică a masochismului. Una dintre cele mai vechi axiome din psihanaliză este că „furia îndreptată spre interior devine depresie”.

În cele din urmă, vedem că avem de-a face cu ceea ce se poate numi un factor „moral”, un sentiment de vinovăție, care își găsește satisfacția în boală și refuză să renunțe la pedepsire , experimentând în mod adictiv suferința.

Dar, în ceea ce privește persoana în cauză, acest sentiment de vinovăție este neconștientizat; nu-i transmite în mod direct că este vinovata; persoana nu se simte vinovată, se simte bolnava. Acest sentiment de vinovăție se exprimă doar ca o rezistență la schimbare, rezistență care este extrem de dificil de depășit.

Acest lucru poate fi legat de ideea mai generală a lui Freud despre „necesitatea pedeapsei” un mecanism inconștient în nevroză, care se manifestă aici sub forma unei nevoi de a rezista vindecării (pentru a nu scăpa de suferința care poartă o funcție utilă pentru persoană, ca ceva care o ajută să gestioneze sentimentul inconștient de vinovăție). După cum discută Freud mai sus, ideea de autosabotaj este, de asemenea, complicată de alți factori potențiali, cum ar fi „câștigul de pe urma bolii sau situației dificile” – beneficiul secundar (sau modul în care pacientul se agață de nevroza lui din cauza avantajelor pe care le oferă, alături de suferința pe care o aduce).

Freud ne poate ajuta să înțelegem mai mult acest conflict. El a sugerat că toți suntem guvernați de două seturi de instincte opuse: instincte de viață, care conțin mecanismele care duc la dezvoltare și creștere (adică instincte sexuale, creative și de supraviețuire); și instincte de moarte, forța opusă care caută distrugerea (a propriei persoane sau a altora) și moartea, reîntoarcerea într-o stare anorganică. Freud a dezvoltat conceptul instinctului morții, observând și analizând lucruri precum masochismul și compulsiile repetitive, o constrângere inconștientă care îl determină pe om să repete situații dureroase, replici ale experiențelor timpurii.

Frica supremă a sabotorului interior este cea de schimbare, mai ales dacă această schimbare ne va rearanja întreaga realitate. Cu cât devenim mai conștienți de tacticile și tehnicile pe care le utilizează, sabotorul ne va ajuta să deveniți mai rezilienți și mai curajoși.

Când ne împrietenim cu sabotorul, putem afla mai multe despre modul în care îl putem reduce la tăcere. Acest lucru ne va ajuta să devim mai curajosi, îndrăzneți, creativi și aventurosi – fără a ne compromite responsabilitatea și siguranța personală. Intuiția și capacitatea de ne a asculta înțelepciunea inimii creste foarte mult și vom deveni conștienți de diferența dintre frică, emoție, dorință și intuiție adevărată.

elijah-o-donnell-715864-unsplash Ce putem face însă pentru a nu ne mai autosabota? Putem intra în contact cu copilul rănit, recunoaște vocea critică interioară, purta un dialog cu ea și construi o strategie pentru a ne elibera de lanțurile sabotorului propriu alături de care ne-am parcus atâția ani drumul în viață.

Uneori, pentru a experimenta viața într-un mod autentic și a deschide larg ușa potențialităților și sanșelor care ne așteaptă, este necesar să ne întâlnim cu nescunoscutul, să ne lăsăm conștient în voia valurilor, să nu mai luptăm cu noi înșine, să fim mai îngăduitori și să ne oferim dragostea și tandrețea de care am fost privați.

Sursa foto: https://www.aykworks.com/