La început de an, privind retrospectiv către unul din cei mai imprevizibili ani din viața mea, mai ales la nivel de experiență colectivă, am realizat că 2020 a fost, după mult timp, anul în care nu am călătorit în afara țării. Nici pe plan local nu pot spune ca am întreprins prea multe călătorii, nu am avut dispoziția necesară pentru a putea savura o vacanță, așa cum o făceam în alți ani, de a mă relaxa și am preferat să mă limitez doar la câteva zile petrecute într-un mediu cât mai retras, la munte sau în Delta Dunării.
A fost însă un bun prilej să îmi îndrept curiozitatea către a-mi cunoaște mai bine propria țară, moștenirea culturală (mitologia, obiceiurile, tradițiile, mentalitatea) și să îmi doresc să înțeleg, într-un mod cât mai profund, experiența noastră arhaică, ca popor.
Basmele populare reprezintă una din cele mai importante moșteniri culturale ale unui popor și fragmente colective de valori sau înțelepciune transmise din generație în generație. Inconștientul colectiv este condensat în astfel de creații, ce ne pot revela anumite caracteristici esențiale ale dinamicii intrapsihice și ne pot aduce la o mai bună înțelegere a forțelor arhetipale care ne influențează existența. Puterea simbolului este, adeseori, utilizată în terapie și ne creionează demersul către individuare, procesul psihic prin care devenim noi înșine, persoana care trebuie să fim, ceea ce Jung numește „realizarea Sinelui”.
Basmul cules de Petre Ispirescu, Fata moșului cea cuminte, ne introduce în viaţa unei familii, uşor atipice, din lumea satului. Un bătrân văduv, ce avea o “fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei” se recăsătoreşte cu o babă ce avea şi ea “o fată mare”.
A se observa aici accentul direct pus pe “fată mare”, respectiv pe feciorie, una dintre calităţile esenţiale de care trebuie sa dispună o tânără fată din lumea satului românesc. Consider că tema basmului este, din perspectiva psihologică, maturizarea fetei moșului, care se transformă de-a lungul călătoriei simbolice într-o tânără femeie, fertilă şi pregătită pentru căsătorie.
Remarcăm încă de la început antiteza ce se construiește între cele două surori vitrege, respectiv renumita vrednicie a uneia şi inexistenţa unei caracterizări a celeilalte, ce anticipează caracterul urât, lenea, ca şi defecte aspru condamnabile de către lumea de la sate. Pe când toată greutatea gospodăriei cade pe umerii fetei moşului, aflăm că fata babei “se clocise de şedere”, antrenată de propria mamă, cu care se află în complicitate, mamă ce întărea acest comportament, persecutându-şi fiica vitregă în speranţa că sotul “o să-și gonească copila”.
Apare o temă comună majorităţii miturilor, şi anume cea a invidiei sau persecutării eroului în copilărie, fără ca el să ştie de ce. Eroul activează invidia distructivă din ceilalţi (proiecţii de faţete ale unor complexe), problema arhetipală a invidiei şi a persecutării este legată de potenţialităţile eului în curs de a se naşte. În acest sens, în confruntarea cu invidia ca fenomen al vieţii şi al naturii umane, eroul trebuie să înveţe o lecţie prin care îşi dezvoltă realismul. Dacă nu îşi dezvoltă propria demnitate şi autonomie, insight-ul şi loialitatea prietenilor (tema animalelor, în cazul de faţă animalele Sfintei Vineri, care îl ajută sau nu în măsura în care le respectă, intră în relaţie cu ele) îşi va pierde capacitatea de a capta lumina solară şi se va retrage repliindu-se înapoi în pântecul matern, va regresa.
Ceea ce determină plecarea acesteia de acasa este “stingerea focului” din vatră de către mama vitregă, aceasta pleacă în cautarea focului, măcar a unui carbune, de teamă să nu fie ocărâtă. Păzirea focului nu este nicidecum o temă nouă sau caracteristică numai mediului rural românesc, ci se întâlneşte şi în Grecia antică. La nivel simbolic, focul din vatră este o aluzie la căminul conjugal, legitim sau neligitim, la dragostea matrimonială, la familie.
În templele greco-romane, focul sacru se menţinea veşnic în templele zeiţei Hestia-Vesta, protectoare a focului, iniţial a vetrei familiale. Vestalele erau alese dintre fetiţe între şase şi zece ani aparţinând celor mai nobile familii romane şi care erau obligate să rămână virgine (focul purifica) toată perioada sacerdotală. Ele o slujeau pe zeiţa timp de douăzeci până la treizeci de ani, după care reintrau în societate şi aveau dreptul să se mărite. Orice vestală care lăsa focul să se stingă, era aspru pedepsită. Căsătoria, ca instituţie care guvernează transmiterea vieţii, apare aureolată de un cult care preamăreşte fecioria şi o pretinde. În cazul de faţă avem o mamă vitregă negativă, care prin stingerea focului împinge, probabil prematur, tânăra fată către căsătorie, din dorința de a o elimina din căminul ei conjugal. Astfel, fata moşului a cărei sarcină era, în mod simbolic, păzirea focului, este nevoită să plece într-o călătorie care o va iniţia în viitorul rol, acela de tânără soţie, fertilă şi creatoare a micro cosmosului familial. Această căutare poate fi echivalată cu maturizarea tinerei fecioare şi cu dobândirea fertilitatii.
Chemarea mitică spre aventură se poate exprima ca o criză majoră care o pune pe aceasta la încercare, o împinge să se arunce spre necunoscut pentru a descoperi care sunt resursele interioare nepuse în joc si o pregătire pentru viaţa de tânără căsătorită.
Prima sarcină este curăţarea pomului de omizi, omida fiind o larvă, duh rău şi animal târâtor. Omida este imaginea tendinţei către un rău înjositor şi a urâţeniei, personificate în basm chiar de către sora sa vitregă. Omida este cea care nu lasă copacul (masculin prin trunchi şi feminin prin fructe, este o unire a celor două polarităţi) să facă fructe, parazitându-l. Copacul este loc de transformare si înnoire. În această calitate, prin capacitatea de a se regenera, de a purta flori ţi fructe, el apare ca matern.
A doua sarcină este lipirea şi ştergerea cuptorului. Cuptorul, vatra este un element central în lumea rurală românească, fiind adesea întipărită în conştiinţa colectivă imaginea femeii lângă vatră, pregătind hrana pentru întreaga familie, aspect de feminitate hrănitoare, maternă. Tânăra fată trebuie să ajute la redobândirea funcţionalităţii cuptorului, care necesită un proces de curăţare –reprezentarea feminităţii maternale, a uterului-cuptor. Cuptorul, ca şi uterul are puteri transformatoare. Acestă identificare cu uterul, este prezenţa chiar în Romania, existând cuptoare din cultura Cucuteni, în formă de movilă cu o proeminenţă rotunjită – burta maternă cu ombilicul în relief. Prin cuptor, materialul brut/necopt, fie cocă sau fetus, este transformat, capătă o stare diferită.
În Neolitic, cuptorul de pâine era principala caracteristică a sanctuarelor, fiind considerat întruparea Mamei Grânelor. Pâinea coaptă în acest cuptor era considerată sacră şi era oferită în ritualurile ce făceau parte din misterele agriculturii. Această asociere nu a dispărut nici în timpurile moderne, fiind binecunoscută expresia englezească “to have a bun in the oven” (a avea o chiflă în cuptor) care se foloseşte în cazul femeilor însărcinate.
A treia probă este curăţarea puţului ce nu mai putea da apă. Din punct de vedere paleontologic, viaţa apare din apă, iar până la nastere copilul se scaldă in lichidul amniotic. Simbolismul fântânii cu apă vie este bine cunoscut. Fântâna exprimă sursa misterioasă a vieţii fecundatoare, adesea personificată ca o formă a eternului feminin, cum ar fi Doamna Lacului din Legendele Arthuriene. Orice este uscat va găsi revigorare din fântâna abundenta din grădina splendidă a lui Venus. Flora luxuriantă, înrouată şi păsările exotice sunt emblematice ca fertiliate datorată udării ei continue cât şi pentru cei care cinstesc zeiţa iubirii, ea este plăcere, sentiment, eros, care dă naştere la înflorirea lucrurilor.
După tradiţiile orfice, la poarta infernului (lumea de dincolo) se află fântâni, iar pentru a bea apă din ele trebuie să faci parte din fiinţele spiritualizate, apa care îţi dă viaţa veşnică-apare din nou apa ca simbol al vieţii, ca fertilizator. Aqua mercurialis sau “substanţa transformatoare” ascunsă în orice fiinta vie echivalează cu “spiritul creator disimulat în materie”. “Fântâna vieţii” exprimă energia vitală care are capacitatea de a însufleţi ceva anterior lipsit de viaţă. . Nu este surprinzator faptul că tânăra nu este momentan capabilă să bea apa izvorului, nu inainte de-al curăţa, deoarece starea lucrurilor reflectă propria sa condiţie prezenta. Este drumul tinerei către propria fertilitate, către noul rol, cel al creatorei de viaţă. Nu întâmplător toate elementele cu potenţial fertil/creator sunt la începutul drumului în stare de nefuncţionalitate, incapabile să-şi atingă scopul pentru care au fost proiectate.
Ajunsă la casa Sfintei Vineri, întâlneşte la intrare un alt obstacol, căţeluşa cu dinţii de fier. Căţeluşa cu aspect fioros, ne duce cu gândul la Cerber, păzitorul tărâmului de dincolo. Marchează trecerea către o noua lume, ca faţetă interioară instinctivă care îl orientează,pe cel care visează, în profunzimile inconştientului cu scopul de a-şi asigura transformarea. Căţeluşa aparent fioroasă este pentru fata moşului inofensivă şi îi permite intrarea, ceea ce ne sugerează că aceasta se află la locul şi momentul potrivit-este o chestiune de sincronizare şi de înţelegere a scopului personal. Sfânta Vineri, o adaptare locală a zeiţei Venera/Venus, este un personaj din mitologia românească, legat iniţial de a şasea (astăzi a cincea) zi din săptămână, în latină Veneris dies, în italiană venerdi, în franceză vendredi, în română vineri. Venus este numele roman al zeiţei greceşti Afrodita, zeiţa dragostei, frumuseţii şi fertilităţii. Iniţial o veche divinitate de origine latină, protectoare a vegetaţiei şi a fertilităţii, ea a fost identificată apoi cu Afrodita. Simbolizează astfel, prin analogie, şi forţele irepresibile ale fecunditătii, fiind adesea reprezentată printre fiarele care o insoţesc, ca în imnul Homeric, în care autorul evocă mai întâi puterea ei asupra zeilor şi apoi asupra animalelor, ipostaza în care o intâlnim şi în basmul de faţă.
Scurta ucenicie a fetei moşului la Sfânta Vineri ar putea reprezenta de fapt o inţiere în secretele amorului, dorinţei şi a dragostei sublimate, atât de necesare unei tinere femei înainte de căsătorie
La plecare, tânăra dă dovadă de o altă calitate, preţuită nespus se pare de către cei din mediul rural, modestia-aceasta işi alege o “cutie mică şi necioplită” căci consideră că slujba sa nu valorează mai mult. Femeia trebuie deci să dea dovadă de tendinţe perfecţioniste, să nu se multumească niciodată cu cât a făcut, să aspire întotdeauna la mai mult, la mai bine. La întoarcere, îşi primeşte şi recompensa de la cele ajutate, respectiv pâine, apă şi fructele pomului. La întoarcere, fata moşului care a finalizat cu succes “ritualul iniţiatic” îşi poate culege roadele ca urmare a faptului că ea însăşi a suferit anumite transformări, cuptorul este acum funcţional, conţinător şi hrănitor. Dacă ne gândim însă la marea operă alchimică, cuptorul este simbolul unor profunde transformări, aici substanţa moare, arde pentru a se naşte sub o formă regenerată, sublimată.
Pâinea este, evident, un simbol al hranei esenţiale, dar tot sub numele de pâine se desemnează, adesea, şi hrana spirituală, fiind astfel încununarea muncilor iniţiatice. Transformarea obiectelor exterioare oglindește, de fapt, propria transformare a tinerei, a noilor ei potenţialităţi dobândite în urma călătoriei.
A scoate apa din puț sau fântână înseamnă o deschidere spre profunzimile materne ale inconştientului.3 A scoate din apa inepuizabilă a puţului pentru a bea, evocă întoarcerea la izvorul inepuizabil al energiei vitale acumulate in profunzimile inconştientului matern, hrănitor şi regenerator.
Copacul lunar apare adesea în arta religioasă, dar mai ales în picturi în care este plin de fructe. Un asemenea copac este matern, fiind asociat cu fecunditatea lunii şi a vieţii. Fructele sunt adesea şi simbol al abundenţei, revărsându-se din cornul zeiţei abundenţei sau din cupele de la banchete zeilor. Este şi o anticipare a abundenţei pe care fata mosneagului o va afla abia acasă, la deschiderea cufărului. A culege fructul, în general, înseamnă a te îmbogăţi printr-o maturizare (coacere) lentă. Prin acest gest de maturitate, se poate accede la noi puteri creatoare.
Caracteristic pentru polaritatea feminină este să primească, să conţină, să hranească. Tânăra maturizată, care a lăsat în urmă viaţa de copil, fiind iniţiată în treburile gospodăreşti este acum pregatită pentru urmatoarea etapă, firească în viaţa oricarei femeie, căsătoria şi naşterea unor urmaşi. La sate, în mod special, aspectul fertil al femeii fiind elementar, de unde şi , în general, sterilitatea apare ca o nenorocire. În schimb, fecunditatea apare ca un bine, ca un semn al bunăvoinţei şi binecuvântării dumnezeiesti. Încercările prin care trece tânăra fată sunt în număr de trei, cifra magică.
Sora vitregă este, în mod obişnuit invidioasă pe fata tatălui vitreg, simţindu-se inferioară sub raport fizic şi moral. Din ambiţie, merge şi ea la Sfânta Vineri să capete ceea ce a căpătat sora sa, dar purtându-se cu îngâmfare şi indiferenţă e pedepsită. Se mai intamplă să fie stimulată şi de mamă-sa, mai invidioasă decât ea. Baba e considerată foarte adesea ca malignă, complice cu dracul şi sinonimă cu zmeoaica. Avem şi o Sfânta Vineri răzbunătoare şi criminală. George Călinescu vorbeşte de un “complex al Sfântei Vineri” care prezintă notele maniacale ale bătrânei: evlavia, curăţenia excesivă şi pasiunea pentru lighioni. Pentru fata babei, căţeluşa nu mai are acelasi rol. În cazul acesteia, căţeluşa cu dinţii de fier este agresivă, imagine a mamei devoratoare absorbirea în pântecele matern. Basmul ne prezintă aceeaşi idee, fiica, probabil printr-o identificare cu mama, a preluat imaginea maternităţii de la aceasta, fiind o mamă elementară negativă şi nepregătită asumarii rolului de feminitate creatoare, hrănitoare şi conţinătoare. Din nefericire, dar fără a ne surprinde, ea eşuează în atingerea scopului, mânată fiind nu de propria chemare ci tot de sentimentele negative care o posedă, din invidie şi competitie cu sora vitregă şi sfârşeşte astfel prin a fi ucisă de lighioanele Sfintei Vineri.
Accentul pus în basm pe feminitatea fertilă şi capabilă să îngrijească gospodaria îşi are rădăcinile şi în faptul că civilizaţia românească este o civilizaţie a satului şi a fsatului guvernat de valorile tinereţii, feminine, valorile de credinţă şi valorile naturii. Satul este solidar cu cu ceea ce azi, din nefericire, a intrat într-un soi de extincţie: civilizaţia de tip feminin, civilizaţia credinţelor, a datinilor şi obiceiurilor, în mare o civilizaţie foarte apropiată de natură. La sat, femeia este creatoare de univers, femeia aflată în strânsă legătură, în armonie cu natura creeaza o totalitate. Nu este doar, sau nu a fost doar, o unitate geografică, economică, socială, morală: a fost şi una cosmică. Mai mult decât în lumea oraşului, cea a satului îşi pune pecetea pe familie, pe limba orală, pe economia închisă şi pe societate, vocaţia feminină de a face din cateva ziduri, toale şi brazde de pământ un univers. Finalul este însă unul fericit pentru fata moşului care se căsătoreşte şi trăieşte fericită împreună cu varianta autohtonă a Fătului Frumos până la adânci bătrâneţi, căsătoria înscriindu-se în sfera ritualurilor ce sfinţesc viaţa.
BIBLIOGRAFIE
Constantin Noica (1987), Cuvînt împreună despre rostirea românească, București: Editura Eminescu
George Călinescu (1965), Estetica Basmului, Bucureşti: Editura pentru Literatură
Jacques de la Rocheterie (2006), Simbologia viselor, Bucureşti: Editura Artemis
The book of symbols (2010), Reflections on archetypal images, Germania: Taschen
Fata babei şi fata moşului, basm cules de Petre Ispirescu
Alexandra Dragoi 